În ultimul timp am avut un sus-jos emoțional declanșat de o perioadă solicitantă. M-a obligat cineva să trec prin ea? Nu, m-am aruncat singură în două proiecte mari fără să fac pauză între ele. Au fost cam două luni jumătate de muncă intensă. Recunosc că nu m-am oprit nici măcar duminica. Da, am încălcat orice limită și orice recomandare. Pentru că îmi plăcea maxim ce făceam, am crezut că nu trebuie să mă deconectez deloc. Nici un pic. Așa că în momentul în care am încheiat, am fost suspendată între forța cu care trăgeam proiectele înainte și starea de vacanță în care nu puteam încă să intru. Am simțit ca o tristețe care mă mira, pentru că nu prea aveam motive. Eu aveam motive să sărbătoresc și totuși aveam un gol interior. Ca și când aș fi pășit în aer și nu mai aveam de ce să mă sprijin. O stare interesantă ca să îi spun frumos. Mi-a trebuit un timp să descopăr că era doar golul ,,scoaterii din priză”. Obișnuința unui ritm alert, nu găsea sens stării de decuplare în care intrasem. Mi-au trebuit ore bune să îmi las corpul să ,,ajungă din urmă” noua stare de lipsă de activitate. Mintea căuta mereu un capăt de idee nouă, simțeam încă încordarea cu care mă forțasem fără să îmi dau seama. Pentru că la urma urmei, ambele proiecte îmi aduseseră bucurie.

Vorbind cu o prietenă și punând în cuvinte mirarea acelei tristeți, mi-a picat fisa că de fapt nu era tristețe.  Și mi-am dat seama ce important e să ne înțelegem cu adevărat. Nu prin stereotipurile despre cum ar trebui.  

La un moment dat mă săturasem să numim ceea ce simțim.  Ce sens are să lipești o etichetă pe tot ce simți? Ce importanță are că ce simt se numește într-un fel sau altul? Are, zic azi. Să îți spun de ce: în timpul ședințelor când cineva vine la mine cu o problemă, o apăsare, ceva care se tot repetă, desfacem în bucăți atât de mici până când ajunge să înțeleagă. Pentru că doar ce înțelegi cu adevărat poți schimba. Ce înțelegem la nivel teoretic, dă aparența unei înțelegeri dar rămâne la nivel superficial. Buuun, mintea vrea să rezolve tot timpul pentru tine. Tot ce intră în categoria ,,nu îmi place „ provoacă automat mintea să găsească o soluție care să te elibereze de acel disconfort care poate fi perceput inclusiv ca o amenințare.

Deci simți o durere? Rapid, intri în alertă să nu mai simți. Ne amorțim cu pastile durerea fizică sau cu acțiuni compulsive (mâncat, cumpărături, etc.) durerea emoțională.

Care e echilibrul?

Unde e bariera de la care să încep să fac ceva?

Pentru că e o diferență între a-mi reprima emoția, fără să mă las să o trăiesc deloc și a mă adânci în ea, alimentând-o constant cu gânduri care să o hrănească, să o crească și să mă sfâșie pe interior fără rost.

Nimeni nu poate hotărî în locul tău. Doar tu poți. Doar tu simți. Pune-ți întrebări. Pune-le la timp, înainte ca emoțiile să te ia pe sus.

Și dacă nu știi cum, scrie-mi.