Spui că vrei mai mult. Mai multă liniște, mai multă claritate, mai mult din viața ta. Și totuși, când vine vorba să iei ce ți se potrivește, mâna rămâne pe jumătate întinsă. Te oprești. Te îndoiești. Te uiți în jur să vezi dacă ai voie.

Cum știi ce e al tău și ce nu e?

Ne încurcăm în propriile limitări pentru că trăim cu dorințe care nu ne aparțin. Le purtăm ca pe niște haine primite cadou, care nu ne vin bine, dar pe care le ținem din politețe. Apoi ne mirăm că ne simțim nepotrivite, obosite.

Descoperă ce porți deși nu ți se potrivește:

1. Filtrează-ți dorințele

Unele dorințe cresc din tine firesc. Altele sunt plantate cu grijă de privirile celorlalți, de comparații, de imagini lustruite.

De exemplu:

-Te uiți la fotografiile din vacanțele altora și simți un gol. Îți spui că vrei și tu. Te frustrează că nu „îți permiți”. Dar de fapt poate că: obosești când pleci de acasă, iubești rutina, ai nevoie de spațiul tău cunoscut. Dorința de a pleca poate să nu fie despre călătorie, ci despre nevoia de validare.

-Îți dorești un partener. Îți imaginezi tandrețe, siguranță, împlinire. Rareori te oprești la partea mai grea: istoricul lui, fricile lui, rănile lui, compromisurile inevitabile. Îți dorești imaginea, nu întregul.

Filtrează:

Fă o listă cu dorințele tale. Scrie-le simplu. Apoi întreabă-te:
– Ce preț plătesc pentru că port această dorință în mine?
– Ce preț voi plăti dacă ea se împlinește?

Prețul poate însemna frustrare, timp, energie, renunțare la confort, asumare. Poate însemna maturizare. Poate însemna pierderea unei iluzii.

Există dorințe care aduc frustrare atunci când nu se împlinesc. Există dorințe care aduc dezamăgire atunci când se împlinesc. Diferența stă în apartenență. Ce e al tău te împlinește, chiar dacă te solicită. Ce nu e al tău te consumă, chiar dacă strălucește.

2. Întoarce-te la tine zilnic

Spui că nu ai timp. Nimeni nu are timp pregătit frumos, pus deoparte. Timpul se ia.

Începe cu cinci minute dimineața. Așază-le înaintea lumii. Înaintea telefonului. Înaintea solicitărilor.

Poți scrie fără oprire, două-trei pagini, tot ce îți trece prin minte. Gunoiul mental iese primul: reproșuri, temeri, liste. Sub ele, încet, apare ceva mai limpede.

Poți respira lent.

Poți mișca ușor corpul, rotind articulațiile, scuturând tensiunea.

Poți sta cu palma pe inimă, atentă la spațiul din tine.

Când dimineața începe astfel, ziua te găsește mai adunată. Problemele nu dispar. Reacția ta se schimbă. Valurile te lovesc, dar nu te răstoarnă cu aceeași forță.

A lua ce e al tău începe cu a ști unde ești.

3. Alege o frază care să te însoțească

O intenție scurtă poate deveni axa unei zile. O propoziție simplă, repetată din când în când, îți amintește ce vrei să cultivi.

Astăzi poate fi: „Văd frumusețea din jurul meu și din mine.”
Mâine poate fi: „Rămân demnă în tot ce fac.”
Altădată: „Îmi respect ritmul.”

Fraza aceasta funcționează ca o lentilă. Prin ea alegi ce observi. Mintea caută confirmări pentru direcția pe care i-o dai. Dacă intenția e clară, privirea se așază altfel peste oameni și întâmplări.

4. Creează pauze în mijlocul zilei

Ritmul în care trăim rupe legătura cu interiorul. Orele se succed, sarcinile se adună, iar tu ajungi seara fără să știi exact cum ai trecut prin zi.

Oprește-te pentru câteva secunde. La birou, pe stradă, în baie, înainte de un telefon dificil. Inspiră adânc. Simte tălpile pe podea. Observă tensiunea din umeri și las-o să coboare.

Când revii în conversație sau în activitate, ceva se schimbă. Contextul rămâne același. Tu ești ușor diferită. Mai prezentă. Mai puțin reactivă. Pauzele scurte adună în timp echilibrul.

5. Privește schimbarea care apare

Este posibil ca realitatea ta exterioară să rămână la fel. Oamenii nu se transformă pentru că tu ai început să te asculți. Circumstanțele nu se aliniază imediat.

Se schimbă însă felul în care răspunzi. Se schimbă tonul interior. Se schimbă măsura în care accepți sau refuzi. Începi să fii atentă la momentul în care nu te respecți. Începi să spui „da” și ,,nu" conștient, nu din reflex.

A lua ce e al tău înseamnă să îți asumi propria schimbare. Să nu mai aștepți permisiuni. Să nu mai amâni ceea ce știi în adâncul tău că ți se potrivește.

Ce e al tău nu strigă în gura mare. Poate că nici nu va lua ochii nimănui. Doar că pentru tine nu va mai conta.

Vei recunoaște acel ceva printr-o senzație de potrivire. Ca atunci când îmbraci ceva croit parcă pentru corpul tău.

Vine un moment în care înțelegi că așteptarea te obosește mai tare decât riscul. Așteptarea să fii validată. Așteptarea să fii aleasă. Așteptarea să primești permisiunea de a fi exact cine ești.

Cum se manifestă curajul? Ca o acțiune eroică? Ca o neînfricare? Poate fi și așa. Dar poate fi un nod în gât atunci când spui ceva ce ai amânat ani. O tremurare fină a mâinilor când alegi diferit. O neliniște care anunță că vechiul echilibru se clatină.

Să iei ce e al tău înseamnă uneori, să dezamăgești.
Să nu mai corespundă imaginea pe care alții o aveau despre tine.
Să fii mai puțin convenabilă.

Și totuși dincolo de disconfort, apare o forță nouă. O verticalitate. Începi să simți că stai pe picioarele tale, chiar dacă terenul nu este perfect stabil.

Curajul înseamnă să nu îți mai lași viața condusă de frici.

Când îți filtrezi dorințele, când îți oferi timp, când îți alegi intențiile, când creezi pauze și îți observi schimbarea, începi să îți recuperezi puterea. Bucată cu bucată.

Și la un moment dat, vei ști.

Vei ști că nu mai trăiești prin comparație.
Vei ști că nu mai ceri aprobări pentru ceea ce simți.
Vei ști că alegi din interior, nu din teamă.

Atunci iei ce e al tău cu mâna sigură.
Și nu îl mai lași din brațe.